O vorbă despre Uniunea Europeană

Concepută inițial în anii 50 ca o formă simplă de cooperare între state, de partajare a resurselor, Uniunea Europeană pe care o știm astăzi a suferit numeroase modificări în cei peste 70 de ani de existență sub o formă sau alta.

Această cooperare a venit pe fondul încheierii celui de-al Doilea Război Mondial, mai exact din teama de a nu se mai repeta un conflict de asemenea magnitudine. În 30 de ani au avut loc 2 conflicte mondiale care au decimat Europa, de menționat fiind faptul că acestea au și început pe Bătrânul Continent și au atras în război întreaga lume. În plin proces de reconstrucție, având resurse limitate și cu un Război Rece tocmai început, Europa nu a avut încotro decât să coopereze pentru a evita un dezastru.

Abia după anii 90 prinde contur Uniunea Europeană pe care o știm astăzi, cu instituțiile și tratatele care o guvernează. Dezideratul a fost și este în continuare o integrare cât mai profundă a statelor membre, chiar spre o federalizare. Unul din motivele „neoficiale” este și de a crea o contrapondere Statelor Unite ale Americii, care după încheierea Războiului Rece a rămas singura superputere mondială. Nici măcar astăzi nu există vreun stat european care, singur, să se poată compara economic sau în orice alt fel cu Statele Unite dar, împreună, statele UE contrabalansează foarte bine balanța puterii mondiale.

Astăzi luăm Uniunea Europeană ca atare, cu bune și rele, pare că a existat dintotdeauna, mulți o critică până la luarea unor măsuri drastice (vezi Brexit), dar, după cum am spus mai devreme, nimeni nu-și dorește cu adevărat o destrămare a UE (nimeni din interior cel puțin) datorită puterii economice, diplomatice etc. pe care statele membre o au împreună. Ce trebuie reținut este că această Uniune reprezintă un moment unic în istoria de mii de ani a Europei.

Leagănul civilizației, Europa a fost sursa marilor descoperiri științifice și culturale care au adus omenirea unde este astăzi, dar în același timp a fost și sursa multor conflicte. Europa a mai fost „unită” și în trecut, ce-i drept, dar a fost unită forțat, prin războaie de cucerire. Mulți spun că apogeul civilizației antice a fost Imperiul Roman care, într-adevăr, a adus un progres semnificativ omenirii în toate domeniile (spre exemplu și astăzi multe sisteme juridice își au fundamentul în Dreptul Roman), a fost prima republică, prima democrație autentică, iar exemplele pot continua. Nu neagă nimeni progresul pe care l-a cunoscut omenirea în timpul Imperiului Roman (mai exact în timpul Republicii, pentru că și acesta a cunoscut mai multe etape), însă din punct de vedere teritorial, Imperiul Roman a fost creat prin războaie de cucerire.

Am făcut această paranteză pentru a sublinia unicitatea momentului în care trăim, Uniunea Europeană fiind simbolul unei Europe cu adevărat unite, prin acordul și voința statelor.

Studiind în facultate despre Dreptul Uniunii Europene, despre instituțiile și mecanismele sale, îi invit pe cei care se plâng de birocrația sistemului nostru juridic, fiscal, administrativ etc. să studieze câteva cărți despre ceea ce înseamnă funcționarea Uniunii Europene. Pe măsură ce mai dai o pagină parcă îndrăgești din ce în ce mai mult sistemul nostru național.

Uniunea Europeană este, fără dar și poate, o construcție complexă, care a evoluat mult de-a lungul anilor, și-a creat multe instituții și funcționează astăzi pe principiile unui stat de sine stătător, cu unele particularități. Și, în cele din urmă, este normal să fie complex și birocratic atunci când este vorba de reprezentarea unei populații de 450 de milioane de cetățeni din 27 de state membre, fiecare stat cu interese proprii care nu coincid de fiecare dată cu interesele celorlalte state sau a Uniunii per ansamblu. Este bine de ținut cont de aceste aspecte atunci când se spune că Uniunea Europeană este învechită și funcționează greu, mai ales că nu funcționează pe principii federale precum SUA (chiar și în SUA statele federale își păstrează o oarecare autonomie dar guvernul și legislativul federal au o putere de decizie mult mai mare decât o au instituțiile similare din UE).

Cea mai mare problemă cu care s-a confruntat, se confruntă și se va confrunta în continuare Europa este ultranaționalismul și chiar izolaționismul, fenomene observate în urmă cu câțiva ani și în Statele Unite și care continuă să fie în prim plan și astăzi peste ocean. Prin aceste două fenomene nu fac referire la o ideologie anume sau la anumite evenimente tragice din trecut, cum se face des referire, mă refer strict la fenomenul opus globalizării, în care un stat „se retrage” între granițele sale și reduce la minim cooperarea cu celelalte state, urmărindu-și doar propriul interes. Știu, primul instinct este de a întreba ce este rău în asta, ca un stat să-și urmărească doar propriul interes. În principiu nu ar fi un mare rău în asta, în afara faptului că o națiune izolată și o lume izolată ar fi un regres pentru umanitate, după cum spuneam într-un articol anterior, am ajuns unde suntem astăzi datorită cooperării dintre oameni, dintre state. Însă marea problemă apare ulterior, când în lipsa cooperării apar alte sentimente „naționale”: e vina vecinului de la sud că țara o duce prost, vecinul de la nord vrea să ne fure resursele, cel de la est are cine știe ce interese obscure iar cel de la vest parcă mă încurcă și de aici totul o ia vale, istoria fiind martoră la multe astfel de „sentimente naționale”.

Precum multe alte idei și concepte, nici cazul de față nu face excepție de la zicala „Teoria ca teoria, practica ne omoară”. În general ideologiile dau bine pe hârtie, poate și în practică ar da bine, însă istoria ne învață, iar, că acestea sunt deturnate de la scopul lor pentru interesele unor grupuri restrânse. O opinie nepopulară (pentru că omul în general tinde să blameze ceea ce nu cunoaște sau nu înțelege) este că și comunismul a fost o idee bună în teorie dar proastă în practică însă aș face o completare: nu a fost neapărat o ideologie rea în practică cât prost aplicată pentru a servi unor grupuri restrânse de oameni. La fel și cu ultranaționalismul ca ideologie.

După cum spuneam într-un articol anterior, omul instinctual se grupează în comunități pentru că servește unui scop bine determinat, acela de a supraviețui. De la familie, la localitate, la stat iar acum la uniuni de state, de-a lungul timpului comunitățile au tot crescut până la ceea ce azi numim globalizare. Poate că a venit prea devreme și prea accelerat, poate populația nu era încă pregătită pentru o astfel de schimbare, însă a ne întoarce la trecut ar însemna un regres pentru umanitate. Cooperarea și interconectarea pe care le vedem astăzi nu pot aduce decât progres și prosperitate. În același timp nu putem blama oamenii care sunt de părere că „era mai bine înainte”. Da, cu siguranță viața era mult mai ușoară, conexiunile interumane mai puține dar mult mai bine închegate și viața în general mai liniștită, spre deosebire de tumultul de astăzi. Acestea nu sunt nostalgii, sunt lucruri cât se poate de reale. Însă vremurile s-au schimbat. Și cred cu tărie că, în ciuda tumultului vieții pe care o trăim, aceasta este calea spre progres, spre un viitor mai bun.

Europa se află momentan într-un impas pe scena globală, cu Statele Unite care investesc masiv în tehnologie și cercetare, ajutate de exodul de „creiere” din Europa, China care schimbă macazul dintr-o țară „producătoare” într-o țară „dezvoltatoare”, investind de asemenea masiv în cercetare și dezvoltare, ca și alte țări din Asia. Pare că Bătrânul Continent și-a pierdut menirea, aceea de a fi avangarda lumii în ceea ce privește progresul și inovația, ora exactă pare că nu se mai dă la Londra, Paris, Berlin. Bineînțeles că o asemenea concurență nu trebuie privită negativ, orice progres este binevenit, însă Europa trebuie să se reinventeze pentru a rămâne relevantă pe scena mondială. Neînțelegerile interne din ce în ce mai dese, războiul din Ucraina care a schimbat puternic prioritățile pe continent, toate acestea slăbesc Europa. Însă impasul poate fi depășit de o Europă unită, iar aceasta nu poate exista decât prin Uniunea Europeană, printr-o cooperare și integrare cât mai puternică.

O altă problemă intens dezbătută în cadrul UE o reprezintă migrația, un subiect favorit pentru elementele ultranaționaliste. Problema migrației pare la prima vedere un subiect apărut după aderarea țărilor estice la blocul comunitar când, într-adevăr, a existat un aflux de cetățeni ai statelor estice către cele vestice. Vom reveni la acest aspect. Ceea ce s-a omis mult timp a se dezbate este însă migrația din afara UE, mai precis din fostele colonii ale statelor membre. Adevărul este că puterile coloniale au păstrat legături strânse cu fostele colonii până în ziua de azi, oferind beneficii cetățenilor acestor țări cum ar fi un regim relaxat de obținere a cetățeniei, de oferire de permise de ședere etc. Un exemplu foarte bun îl reprezintă Marea Britanie, care a părăsit UE invocând ca motiv, printre altele, imigrația. Problema stă în faptul că Marea Britanie este o fostă mare putere colonială care încă își păstrează neoficial statutul (vezi Commonwealth) și oferă țărilor supuse coroanei un regim preferențial pentru intrarea și rămânerea în Marea Britanie (vezi cazul Indiei). Problema imigrației în Marea Britanie a ținut, în mare parte, strict de această țară, însă, cum s-a întâmplat deseori în istorie, este mult mai ușor și „dă mai bine la public” să învinovățești pe alții pentru eșecurile proprii. Marea problemă a UE în ceea ce privește migrația din afara blocului comunitar este neuniformizarea politicilor privind migrația la nivelul UE (și dacă suntem la acest subiect menționez și politica externă încă fragmentată a UE, din păcate unul din atuurile intrinseci pe care îl putea avea UE, acela de a avea o diplomație comună și a putea negocia de pe altă poziție decât ar putea negocia un stat individual, este încă un deziderat destul de greu de atins, însă s-au făcut și se fac pași în această privință). Prin neuniformizare mă refer la faptul că fiecare stat are propriile politici privind imigrația, acordarea dreptului de ședere, acordarea cetățeniei. Problema apare atunci când un stat acordă un statut preferențial unor state non-UE, alt stat procedează la fel cu alte state, în funcție de interesele naționale și istorice, iar aceste statuturi preferențiale privind imigrația nu sunt agreate între statele membre. De această dată decizia unui stat în ceea ce privește imigrația afectează și celelalte state (vezi acordul Schengen). După cum spuneam, politica la nivelul UE este mult mai complicată decât pare la prima vedere, acesta fiind un bun exemplu. Date statistice oficiale cu privire la migrație găsiți aici.

Revenind la imigrația din statele estice către cele vestice, deși a fost un aflux mare de persoane la momentul aderării acestor state, acesta s-a temperat destul de repede, unii au rămas în țările vestice (unii chiar erau stabiliți acolo dinainte de aderare), alții s-au întors. Însă ceea ce iar se omite a se spune, ca și în cazul imigranților din afara UE, este despre beneficiul pe care îl aduc acești oameni. Bineînțeles că și aceștia beneficiază de condiții de viață mult mai bune, dar în schimb țările gazdă beneficiază de o forță de muncă în principal necalificată (pare ceva rău dar în realitate țările vestice, și azi chiar și România, au un mare deficit de forță de muncă necalificată, posturi în construcții, servicii și comerț care nu sunt căutate de cetățenii acelor țări). De asemenea, cheltuielile cu forța de muncă sunt mai mici.

Un alt aspect de menționat este faptul că UE și Occidentul în general a beneficiat și beneficiază și astăzi masiv după urma țărilor în curs de dezvoltare. Tot modelul Occidental pot spune că se bazează pe aceste țări. Nu ar putea fi susținut altfel nivelul de trai și calitatea vieții pe care o au occidentalii. În principiu, în țările dezvoltate se desfășoară preponderent activități care necesită forță de muncă înalt calificată, bine remunerată, mai simplu spus partea de dezvoltare și inovație. Mare parte din producție însă, care necesită multă forță de muncă, în general necalificată, se desfășoară în țările slab dezvoltate. Dacă s-ar desfășura în țările „de origine”, ar însemna un colaps economic în acest moment datorită costurilor exorbitante, în special cu forța de muncă. În același timp țările slab dezvoltate cunosc o continuă creștere datorită investițiilor occidentale. Un bun exemplu este China, un „produs” al SUA din anii 90. Această țară a fost puternic susținută de SUA atât pe plan diplomatic, cât și economic, prin investiții semnificative care au beneficiat deopotrivă și Statelor Unite și Chinei, aceasta ajungând astăzi o putere economică mondială. Rămâne de văzut care va fi rezultatul recentelor mutări ale investițiilor occidentale din China în alte țări datorită tensiunilor cu Statele Unite.

Am extins mai mult subiectul pentru a sublinia faptul că izolaționismul nu este o soluție pentru occident în momentul de față, celebra sintagmă de peste ocean „Să ne aducem locurile de muncă acasă” nu este sustenabilă economic și ar schimba radical modul de viață cu care occidentalii sunt obișnuiți. Același lucru este valabil și pentru izolaționismul în cadrul UE. Deși procesul de extindere al UE a fost și este contestat de mulți, țările recent aderate fiind privite ca sursă a imigrației, a infracționalității etc., adevărul este că aceste țări au reprezentat și încă reprezintă o soluție bună pentru relocarea activității multor companii. Costul cu forța de muncă, taxe și impozite mult mai mici, în general cheltuieli mult mai mici în aceste țări față de vestul continentului, cât și faptul că beneficiază de libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalului și a persoanelor ca membre UE, au impulsionat relocarea multor activități către aceste țări. La rândul lor țările estice au avut mult de câștigat prin aceste investiții, cât și datorită fondurilor europene puse la dispoziție. Este o situație de câștig reciproc.

Europa a înflorit începând cu anii 90 exact prin extinderea UE, prin mecanismele de coeziune care au ajutat țările nou intrate să ajungă la nivelul celorlalte state membre. Au existat mereu voci care au întrebat, corect aș adăuga, ce beneficiu avem noi ca state deja membre dacă primim și alte state și le ajutăm să atingă un anumit nivel. În primul rând, contrar opiniei publice, nu ajută pe nimeni să aibă vecini slabi, state cu un nivel ridicat de corupție și infracționalitate. Este ca și cum ai locui lângă casa unui interlop, mai devreme sau mai târziu te va afecta acest lucru. Dar dacă ai lângă tine vecini cu un nivel de viață ridicat automat și tu te vei simți în siguranță, vei avea un confort sporit. Același lucru se poate extrapola și când vine vorba de state. De asemenea există un mare plus economic, aceste state noi aderate reprezintă o piață de desfacere în primul rând, în al doilea rând acestea contribuie la bugetul UE ca orice alt stat, chiar dacă nu la nivelul altor state. Nu în ultimul rând reprezintă oportunități de investiții pentru companiile europene, reprezintă o nouă piață de muncă. Si exemplele pot continua. Un alt motiv pentru care extinderea este benefică pentru UE ține de geopolitică, nu voi intra în multe detalii dar este lesne de înțeles acum, când avem în desfășurare un război la granițe, ce ar fi însemnat neaderarea Poloniei, României sau a țărilor baltice la UE sau dacă s-ar fi întârziat mai mult aderarea acestor state. Rusia și-a crescut mult sfera de influență după anii 2000 și exista riscul unei noi polarizări a Europei, precum cea care a existat până în 90.

În concluzie, într-o lume în care se creionează noi poli de putere globali, Europa nu are de ales decât să fie unită în cadrul Uniunii Europene. Este singura modalitate prin care Europa își poate păstra relevanța într-o lume in continuă schimbare. Iar pentru asta este necesară o cooperare mult mai strânsă și o integrare din ce în ce mai aprofundată a țărilor UE. Mai simplu spus, Europa trebuie să vorbească printr-o singură voce la nivel internațional, atât diplomatic cât și economic. Iar războiul de la granițele sale împreună cu problemele economice pe care le-a generat pot fi imboldul de care are nevoie pentru „a strânge rândurile”.

Sondajele de opinie pun pe primele locuri țările nou intrate când vine vorba de rata de acceptare a UE. Asta pentru că aceste țări au beneficiat de o creștere a nivelului de trai cu care țările vestice erau de mult obișnuite. Poate că ar fi timpul ca și aceste țări să-și aducă aminte că statele UE beneficiază de cel mai ridicat nivel de trai din lume, în mare măsură datorită comunității create acum mai bine de 70 de ani, când, să ne reamintim toți, Europa era în colaps. Ne obișnuim așa de mult cu confortul și siguranța încât le luăm ca atare și uităm în timp că beneficiem de un trai de care puțini se bucură în lume.

P.S. Cu cât am studiat mai mult despre Uniunea Europeană și mecanismele sale de funcționare cu atât mă convingeam mai mult că este un miracol că există o asemenea construcție. Să iei o mână de țări cu divergențe și conflicte de mii de ani, care s-au subjugat una pe alta nu de puține ori și să le pui la aceeași masă pentru a coopera atât de strâns în cadrul unei Uniuni este semnul că omenirea poate și vrea să evolueze și să lase în urmă trecutul. Dacă niște puteri colonizatoare cu ambiții și orgolii naționale imense care nu au conlucrat niciodată între ele au decis să renunțe în parte chiar la suveranitate în favoarea unui organism creat pentru binele comun, să-și partajeze resursele, să se ajute reciproc și să ia decizii comune, acest lucru înseamnă cu adevărat că ne aflăm într-un punct unic al istoriei și omenirea a atins un nivel de conștiință care îi va asigura un viitor strălucit.